A murit Biserica în Evul Mediu?

Există o caricatură în mediul evanghelic despre rolul protestantismului: ideea că Biserica ar fi „murit” prin Evul Mediu și a fost resuscitată de Martin Luther & Co.. Marea problemă este că nici măcar reformatorii magisteriali nu ar fi susținut așa ceva. Luther, Calvin și teologii care le-au urmat nu au pretins că Biserica a dispărut sau că Dumnezeu Și-a abandonat poporul până în secolul al XVI-lea. Dimpotrivă, au afirmat păstrarea Bisericii adevărate de-a lungul istoriei, inclusiv în cadrul Bisericii Romano-Catolice din vremea lor, pe care o considerau profund coruptă și în urgentă nevoie de reformare.

Luther spunea că acolo unde există Cuvântul, sacramentele și disciplinarea bisericească, ai dovezi ale autenticității Bisericii. Calvin vorbea despre faptul că instituția, în forma ei dominantă, nu mai este „Biserica adevărată”, dar în interiorul ei există biserici autentice. Confesiunea de la Augsburg declară că nu respinge nimic din ceea ce este cu adevărat catolic, ci doar caută să îndepărteze abuzurile apărute de-a lungul timpului. În tradiția anglicană și reformată, apeluri similare apar la John Jewel sau William Perkins. Reforma nu se prezintă ca o reinventare a Bisericii, ci ca o întoarcere la rădăcini și puritate.

Aceasta nu înseamnă că reformatorii au minimalizat gravitatea erorilor. Ba din contră, au avut critici dure la adresa unor practici precum vânzarea indulgențelor și au susținut că anumite deviații doctrinare s-au acumulat și au persistat prea multă vreme. Calvin, de pildă, descrie o degradare progresivă în epoca medievală, atât doctrinară, cât și spirituală, și încearcă să identifice momentele în care anumite învățături, despre îndreptățire, euharistie sau papalitate, au început să alunece în eroare. În același timp, tradițiile protestante diferă între ele în gradul de continuitate asumat cu trecutul: anglicanii și mulți luterani păstrează practici precum succesiunea apostolică sau regenerarea prin botez, în timp ce un baptist recunoaște deschis că se află în opoziție cu forma dominantă a botezului din secolele IV–XVI.

Plauzibilitatea ideii că erorile pot apărea și pot persista în istoria Bisericii este susținută, în această perspectivă, de două mari observații. Prima vine din Vechiul Testament. Istoria lui Israel este marcată de cicluri repetate de cădere și reformă. Cartea Judecătorilor sau cea a Împăraților arată un popor care alunecă în idolatrie, este ridicat prin intervenții divine, apoi cade din nou. Reformele au loc dar adesea sunt incomplete: „înălțimile” rămân și practicile greșite sunt înrădăcinate în gândire și trăire. Dumnezeu lucrează în mijlocul imperfecțiunii. Promisiunile Sale nu sunt anulate de prezența erorii. Această dinamică oferă un precedent biblic pentru a înțelege cum Biserica poate rămâne a lui Dumnezeu chiar în timp ce dezvoltă deformări serioase.

A doua observație: majoritatea istorică nu a avut întotdeauna dreptate. Discuțiile despre soarta copiilor nebotezați, atitudinea față de sclavie sau concepțiile despre femei și imago Dei arată că opinii larg răspândite timp de secole sunt astăzi contestate chiar de cei care invocă tradiția. De la influența lui Augustin asupra ideii condamnării copiilor nebotezați până la pozițiile dominante despre sclavie sau diferențele ontologice dintre bărbat și femeie, istoria consemnează consensuri îndelungate care nu mai sunt asumate fără rezerve. Dacă admitem că tradiția a putut greși în astfel de chestiuni, atunci admitem implicit că erorile pot intra și pot rămâne în corpul eclezial pentru perioade considerabile.

Din această perspectivă, a fi protestant înseamnă a adopta o atitudine de respect și discernământ față de trecut. Tradiția trebuie tratată cu seriozitate. În același timp, tradiția nu este declarată inviolabilă doar pentru că a devenit majoritară sau pentru că este veche. Promisiunea lui Cristos că porțile iadului nu vor birui Biserica Sa nu este echivalentă cu promisiunea că nici o eroare nu va pătrunde în ea. De aici principiul reformei continue, evaluarea permanentă a istoriei în lumina Scripturii și convingerea că, atunci când Biserica se blochează într-o malformație, există posibilitatea reală a corectării. În această cheie, istoria nu este nici o poveste a eșecului total, nici una a infailibilității instituționale, ci lung fluviu în care Dumnezeu lucrează prin oameni limitați, chemându-Și mereu Biserica înapoi la Evanghelie.