Biserica e locul poverilor, nu al aparențelor
Noi, creștinii, avem un talent aparte: știm să părem bine. Duminica dimineața punem zâmbetul pe buze, Biblia sub braț și, dacă ne întreabă cineva cum suntem, spunem pe negândite: „Bine, slăvit să fie Domnul!” Dar nu este așa... Dacă ai avea curajul și timpul să sapi mai adânc, să stai puțin mai mult cu el și să-l asculți, aproape întotdeauna dai peste realitate: oboseală, frustrare, dezamăgire, durere, teamă, povară.
Ce ironie: să te închini prin învăluire înaintea Celui care are ochii ca para focului, Cel ce vede și știe totul. Psalmul 103 spune un lucru care ne smerește și ne întărește în același timp: „El știe din ce suntem făcuți, își aduce aminte că suntem țărână.” Nu e o insultă, ci o realitate eliberatoare. Dumnezeu nu ne-a creat să fim supraoameni. Ne-a creat limitați, fragili, dependenți. Suntem praf. Și El nu a greșit când a făcut asta.
Suntem praf, și pe deasupra, praf împovărat. Uneori de propriile noastre alegeri, alteori de boală, pierderi, eșecuri, vinovăție, anxietăți. Poate nu o arătăm, dar le ducem fiecare. Domnul Isus nu ne-a ascuns realitatea: „În lume veți avea necazuri.” Dar a adăugat imediat: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea.”
Când ești slab, Dumnezeu nu întoarce spatele. Când cedezi, El nu te disprețuiește. Din contră, promisiunile Lui sunt țintite direct către cei obosiți, slabi, tentați să renunțe: „Încredințează-ți soarta în mâna Domnului și El te va sprijini!” (Ps. 55:22) și „Nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre...” (1 Cor. 10:13)
Dar aici apare paradoxul: deși suntem praf împovărat ne comportăm ca și cum am putea duce totul singuri. Ne rugăm prea puțin. Vorbim rar cu ceilalți despre ce ne apasă. Avem impresia că dacă recunoaștem slăbiciunea, e un semn al falimentului. În realitate însă e un pas spre eliberare.
Autosuficiența e boala inimii moderne. Și în Biserică.
Dumnezeu oferă ajutor prin comunitate. Prin frați și surori. Nu întotdeauna prin miracole, dar adesea printr-o discuție pe holul bisericii, o masă împreună, o vizită, o rugăciune în lacrimi, o mărturisire vulnerabilă. De aceea ne-a poruncit: „Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos.” (Gal. 6:2)
Asta înseamnă că Biserica ar trebui să fie un loc unde e normal să fii slab și unde este prețuită grija față de cel de lângă tine.
Dar pentru asta, e nevoie de:
smerenie – ca să recunoști că nu poți singur;
vulnerabilitate – ca să-ți deschizi inima în fața altora;
vigilență – ca să observi povara celui de lângă tine.
Poate spui: „Dar ce pot face eu?” Nu poți face „totul”, dar poți face „ceva”. Fă un lucru concret pentru a ușura povara altuia:
roagă-te pentru cineva anume;
întreabă-l din inimă: „Cum îți este, de fapt?” și stai să asculți;
amintește-i unui frate o promisiune a lui Dumnezeu;
oferă-ți timpul, o masă, un umăr.
Asta e vocația noastră: să devenim detectivi ai poverilor și parteneri în purtarea lor. Așa arată o biserică vie.
Dacă nu ești bine, recunoaște. E ok! Nu ești Dumnezeu. Ești praf. Dar prin credința în Cristos ești sau poți fi răscumpărat și purtat prin har.
Dacă crezi că ești bine, întreabă pe altcineva dacă este bine. Vezi ce poartă în suflet și cum poți să-i fi alături.