Când delirul devine contagios

Cum poate lumea interioară a unui om să cucerească lumea exterioară a unei națiuni

Cum arată un om care delirează? Ni-l imaginăm incoerent, rupt de realitate, incapabil să lege două idei logice. Aparent, un delirant este ușor de identificat. În ultimele 2 săptămâni am citit Istoria delirului de Victoria Shepherd în care sunt urmăriți, de-a lungul a șase secole, oameni capabili să argumenteze, atenți la detalii, relativ normali în multe domenii ale vieții, cultivați și inteligenți, în stare de observații profetice, dar care și-au creat narațiuni mintale pe care le confundă cu realitatea. Gândirea lor începe să lucreze în interiorul unei realități personale pe care nu mai permit realității exterioare să o corecteze.

M-am speriat în timp ce citeam cartea pentru că am început să recunosc mecanisme. Aceleași mecanisme pe care le-am văzut în ultimii ani prin discursuri publice, mișcări sociale, retorici politice și religioase. Țara noastră este un exemplu al modului în care imaginația unuia devine, pentru mii de oameni, mai frecventabilă decât realitatea.

Cartea argumentează că delirul nu are de-a face neapărat cu dispariția rațiunii, ci de cele mai multe ori este vorba de capturarea acesteia. Ce se întâmplă când un asemenea mod de a interpreta lumea nu rămâne în privat? Ce se întâmplă când omul respectiv are talent retoric, carismă, autoritate, acces la mass-media sau capacitatea de a aduna oameni suferinzi în jurul său?

Delirul nu este același lucru cu propaganda, ideologia, minciuna, conspiraționismul sau fanatismul colectiv. Nu putem diagnostica de la distanță lideri politici sau religioși doar pentru că susțin lucruri false, extravagante sau penibile. Dar istoriile pe care le adună Shepherd ne permit să observăm mecanisme recurente ale unei realități închise asupra ei înseși. Iar unele dintre aceste mecanisme sunt extrem de relevante pentru înțelegerea felului în care un om poate ajunge să ofere unei mulțimi o întreagă lume alternativă în care să locuiască.

O realitate insuportabilă

Unul dintre firele care leagă cazuri diferite ale istoriei este experimentarea RUPTURII. Ruptura venită prin pierdere, umilință, frică, izolare, pierderea statutului, rușine, trauma războiului, conflict religios, iubire neîmplinită, frustrare politică sau identitate confuză. Într-o asemenea ruptură, lumea începe să fie reconstruită astfel încât să poată fi suportată. Tragedia nu mai este ceva ce pur și simplu s-a întâmplat; cineva trebuie să o fi provocat. Neputința capătă forma unei misiuni, rușinea poate fi convertită în măreție, iar haosul începe să semene cu o conspirație. Ceea ce părea lipsit de sens intră, dintr-odată, într-o poveste. Această nouă și paralelă realitate devine colacul de salvare.

Tirania ambiguității

Realitatea e chinuitor de ambiguă. Nu știm întotdeauna de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă. Nu cunoaștem intențiile celorlalți. O economie intră în criză din sute de motive. O instituție se degradează prin tot felul de decizii. O relație se destramă fără să aibă un singur vinovat. O țară poate pierde influență fără să existe un laborator în care niște malefici râd deasupra unui plan. Problema este că ambiguitatea cere răbdare și o anumită toleranță față de incertitudine. Mai cere și smerenia de a admite că uneori nu știm de ce se întâmplă lucrurile și că explicația noastră poate fi incompletă. Pe de altă parte, delirul oferă certitudini. O narațiune delirantă ce captivează și manipulează mulțimi are următoarele caracteristici: explică totul, explică simplu și explică fără nicio îndoială.

Seducția unei lumi delirante

Într-o astfel de lume, coincidențele se transformă în „semne”. O asemenea lume nu poate tolera „accidente”. Omul prins într-un asemenea sistem știe și vede cum totul se leagă. Coincidența nu mai este coincidență. O anomalie devine indiciu, tăcerea cuiva pare suspectă, iar până și reacția provocată de o afirmație absurdă poate fi interpretată drept dovada că ai atins un punct sensibil. Sistemul ajunge astfel să se hrănească din aproape orice. Accesul zilnic la milioane de informații fragmentate oferă posibilitatea de a construi legături ce devin propriile lanțuri.

Un alt element seducător este că omul nu ocupă un loc oarecare în lumea construită de propriul delir. El este eroul. Combinația dintre rană și grandoare e esențială. Așa apare profilul unui om care poate deveni foarte convingător public. Povestea lui personală are deja forma unei epopei: a fost nedreptățit, ceilalți nu l-au înțeles, a văzut ceea ce nimeni nu vedea, a fost persecutat, a rezistat... și acum are o misiune despre care vorbește cu o siguranță imbatabilă!

Seducția continuă să ademenească, prezentând și un dușman împotriva căruia să te lupți. O lume haotică devine infinit mai simplă după ce știm cine este vinovat. Problemele nu mai sunt efectul unor cauze multiple, al incompetenței, al hazardului, al propriilor noastre greșeli, al unor procese istorice dificile și al intereselor aflate în conflict.

De aici până la împărțirea lumii în „noi” și „ei” nu mai este decât un pas. Noi vedem; ceilalți dorm. Noi suntem cei loiali; ceilalți au trădat. Noi apărăm adevărul; ei îl ascund. Complexitatea dispare și în locul ei rămâne o hartă morală elementară, dar foarte confortabilă.

Avantajele curg unul după altul. Dacă ai un dușman suficient de puternic, eșecul nu te mai obligă să-ți revizuiești teoria. Marele avantaj al unui asemenea sistem este că poate absorbi aproape orice eșec. Dacă predicția nu se împlinește, înseamnă că cineva a intervenit. Dacă dovezile lipsesc, au fost ascunse. Iar dacă instituțiile, presa sau chiar foștii aliați te contrazic, ei pot fi integrați fără dificultate în conspirație. Contradicția extinde conspirația și eșecul o hrănește.

Oamenii nu pot fi mobilizați doar prin frică. Au nevoie de un rol. Delirul oferă exact acest lucru. Povestea nu îi spune omului doar de ce suferă, ci și ce trebuie să facă: să descopere conspirația, să recupereze ceea ce i-a fost luat, să demonstreze adevărul ascuns, să repare nedreptatea. Dintr-odată, viața are direcție! În locul unei persoane căreia i se întâmplă lucruri, avem o persoană care trebuie să facă ceva. O mulțime devine mult mai ușor de mobilizat atunci când primește mai mult decât o explicație a suferinței. De fapt, primește o vocație: „Voi sunteți cei care trebuie să salvați lucrurile.”

Rana unui om întâlnește rana unei societăți

Dar cum ajung ceilalți să intre în povestea delirantului? O asemenea poveste privată nu devine colectivă decât dacă găsește în societate o rană asemănătoare. Umilința liderului trebuie să întâlnească oameni care se simt și ei umiliți. Sentimentul lui că a fost deposedat trebuie să găsească o comunitate convinsă că i s-a luat ceva: statutul, prosperitatea, cultura, demnitatea sau viitorul. Iar nostalgia lui după restaurare trebuie să întâlnească nostalgia unei societăți după o măreție pierdută.

În acel moment, pronumele se schimbă. „Eu am fost nedreptățit” devine: „Noi am fost nedreptățiți.” „Ei mă persecută” devine: „Ei ne persecută.” „Mie mi s-a furat locul” devine: „Nouă ni s-a furat țara, cultura, demnitatea, viitorul.” „Eu sunt destinat unui rol extraordinar” devine: „Eu am fost ales să vă redau ceea ce vi s-a luat.” Acesta este momentul în care povestea privată poate deveni mișcare publică.

Combinația explozivă

Este adevărat că niciuna dintre trăsăturile de mai sus, luată separat, nu dovedește că cineva trăiește într-un delir. O persoană poate fi foarte sigură pe sine și perfect sănătoasă. Poate fi persecutată cu adevărat. Poate exista o conspirație reală. Instituțiile pot minți. Presa poate manipula. Un lider poate avea o misiune legitimă. O societate poate fi cu adevărat nedreptățită.

Motivul de îngrijorare apare atunci când găsim un amestec simultan al celor de mai sus. Oamenii aderă la asemenea povești pentru că ele răspund unor nevoi reale. Oferă certitudine când lumea devine nesigură și un sentiment de ordine atunci când totul pare haotic. Celui umilit îi redau demnitatea, celui marginalizat îi spun că este important. Mai mult, îi dau o comunitate, un vinovat și sentimentul că propria lui viață participă la ceva mai mare. La capătul tuturor acestor lucruri stă promisiunea restaurării: într-o zi, ceea ce ni s-a luat va fi recuperat. Pericolul cel mai mare al delirului în masă este că o mulțime mare de oameni descoperă că le place să trăiască mai mult în imaginația celui care delirează decât în realitatea unei lumi complicate, ambigue și dureroase.

Ce este de făcut?

Există o diferență între o teorie greșită și o lume sigilată în delir. O teorie greșită poate fi abandonată. Dacă primesc dovezi solide că X e fals, poate mă opun o vreme, poate mă supăr, dar până la urmă recunosc că m-am înșelat.

O lume a delirului funcționează exact invers. Premisa centrală nu mai e judecată de fapte. Faptele sunt judecate de premisă. Pentru oamenii prinși într-o astfel de lume sigilată, singurul lucru imposibil este ca premisa lor fundamentală să fie falsă. Dacă nimic nu-l mai poate convinge sau măcar obliga să se întrebe dacă premisa lui ar putea fi greșită, nu mai avem doar o convingere puternică. Avem un sistem interpretativ care s-a imunizat împotriva realității.

Există în mintea ta posibilitatea că ai putea să te înșeli? Dacă răspunsul este „da”, atunci conversația cu realitatea este încă deschisă. Dacă răspunsul este „nu”, toate drumurile vor duce mereu înapoi în același punct al delirului.