Când lumea pare (prea) bună
Să zicem că ești într-o zi obișnuită, grăbit prin oraș, cu multe pe cap. Ai făcut cumpărăturile, ai lăsat sacoșele în portbagaj și, când să te urci în mașină, cineva bate în geam. Un bărbat necunoscut îți întinde un portofel sau o pungă pe care ai uitat-o în magazin.
Reflexul imediat: „Mai sunt oameni buni pe lume.”
Asemenea momente ne ating o coardă sensibilă. Într-o societate saturată de știri rele, de ură în online și egoism în offline, vrem din toată inima să credem că „în adâncul lor, oamenii sunt buni.” Vrem să ne agățăm de fiecare gest frumos ca de o dovadă că, poate, nu suntem chiar așa de răi. Și uneori chiar folosim astfel de exemple în predici sau conversații: „Uite, omul acela nici nu merge la biserică, dar a făcut un gest pe care nu-l fac mulți creștini.”
Dar exact aici e capcana subtilă: dacă ne lăsăm conduși de aparențele binelui uman, uităm de realitatea profundă a naturii umane — și anume că inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea (Ieremia 17:9). Uităm că bunătatea care apare din când în când nu este dovada unui suflet curat, ci semnul unei frâne divine: harul comun al lui Dumnezeu.
Acel gest de omenie în parcare, acel vecin care îți sare în ajutor, acea inițiativă socială care face bine în comunitate — toate sunt, în realitate, dovezi că Dumnezeu, prin Duhul Său, pune frână păcatului și permite omenirii să nu se arunce complet în abisul propriei răutăți. Prin harul comun Dumnezeu împiedică omul neconvertit să fie pe deplin absorbit de păcatul lui.
Dar dacă ne oprim doar la acest bine aparent, pierdem din vedere nevoia urgentă a Evangheliei. Cum vom predica un Mântuitor celor care par deja „destul de buni”? Cum vom convinge oameni morali, generoși, altruiști, că fără Hristos sunt morți în păcatele lor?
Mai mult decât atât, ne frustrează alt aspect al harului comun: „Răsare soarele și peste cei răi, și peste cei buni” (Matei 5:45). Trăim zile în care cei necredincioși par să prospere, iar cei credincioși — să sufere. Unde este dreptatea? De ce nu avem parte de „viața cea mai bună acum”?
Poate pentru că ne-am îndepărtat de acea perspectivă veche, dar profundă, a sfinților din trecut. Samuel Rutherford scria: „Este mai bine să fii bolnav, cu condiția ca Hristos să vină la patul tău, să tragă perdelele și să-ți spună „Îmbărbătează-te, Eu sunt mântuirea ta”, decât să te bucuri de sănătate, să fii viguros și puternic, și să nu fii niciodată vizitat de Dumnezeu.” Suferința, pentru cei ai Domnului, nu e pedeapsă, ci har (Filipeni 1:29). Nu este blestem, ci binecuvântare sub acoperire.
Charles Spurgeon spunea că „dacă drumul tău nu e presărat cu foc, tremură; dar dacă suferința e mare, binecuvântează-L pe Domnul pentru ea.” Când privim corect, harul comun nu ne alimentează comparația sau invidia, ci ne trezește la realitate: nu merităm nici binecuvântările, nici suferințele. Meritam moartea. Am primit viața.
Dumnezeu nu ne datorează echitate, ci ne oferă milă. Apostolul Pavel o spune limpede:
„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos — prin har sunteți mântuiți.” (Efeseni 2:4-5) Acesta este „binele” suprem. Nu ce avem, nu ce ni se întâmplă, ci Cel ce ne-a salvat.
Și poate că lumea va începe să-L dorească pe Dumnezeu nu atunci când va vedea cât de „bine” o ducem noi, ci când va vedea că suferim cu speranță, pierdem cu încredere și ne bucurăm de harul lui Dumnezeu chiar și în valea umbrei morții.