De la predică la viață: povestea puternică a împăcării dintre Martyn Lloyd-Jones și John Stott

Articol „musafir” scris de Peter Witkowski

Dr. Martyn Lloyd-Jones, care a păstorit Westminster Chapel în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pe parcursul unei mari părți a Războiului Rece, a fost întruchiparea fidelității biblice la amvon. Când o rachetă V-2 a explodat lângă biserica sa, acoperindu-l pe el și congregația sa cu un strat fin de praf căzut din tavan, și-a scuturat hainele, a făcut o scurtă pauză, iar apoi și-a continuat predica. Nimic nu-l putea abate pe Lloyd-Jones de la proclamarea Evangheliei Domnului și Mântuitorului său.

Așa cum a remarcat pastorul galez într-o predică din perioada Războiului Rece: „Cea mai mare problemă a lumii nu este bomba nucleară, ci respingerea Evangheliei de către omenire.” Iar într-o altă predică, el a subliniat că Evanghelia este „singurul și unicul remediu care poate vindeca boala ce stă la baza tuturor problemelor noastre locale și particulare.” De aceea, el a predicat atât în vremuri bune, cât și în vremuri grele.

Un om integru

Ceea ce era adevărat despre Doctor în amvonul său faimos era la fel de adevărat și în liniștea discretă a casei sale. Așa cum a arătat împăcarea sa cu păstorul anglican John Stott, el a trăit convingerile Evangheliei la fel de fidel în viața privată precum în cea publică.

Într-o predică rostită în 1949, în perioada în care începea să devină cunoscut, Martyn Lloyd-Jones și-a avertizat ascultătorii cu privire la amărăciunea neiertării. Pentru a-și ilustra ideea, el a relatat o întâmplare despre doi oameni care au încercat să se împace cu unul dintre foștii lor pastori, aflat pe patul de moarte. Lloyd-Jones își amintea:

„Astfel, au pornit la drum și au ajuns la casa lui. Soția acestuia a urcat în dormitor și i-a spus că sunt acolo, dar el a refuzat să-i primească. Eu nu aș putea face asta! Cum aș putea să ies înaintea lui Dumnezeu în veșnicie, cu întregul meu destin etern înaintea mea, și să refuz să iert un om care vine la mine cu mâna întinsă?”

În contrast cu omul din acea întâmplare, Lloyd-Jones a înțeles că cei care au fost iertați trebuie, la rândul lor, să ierte.

Când a predicat acest mesaj din 1 Ioan 4, el era încă la mai bine de treizeci de ani distanță de moarte și se bucura de o relație în formare cu Stott, un slujitor care împărtășea pasiunea Doctorului pentru predicarea expozitivă, evanghelizare și ucenicizarea noii generații. Lloyd-Jones prețuia atât de mult prietenia lui Stott și înțelegerea sa asupra Scripturii, încât i-a cerut acestuia să preia conducerea Westminster Chapel la retragerea sa.

Un conflict

Dar apoi, la 18 octombrie 1966, relația lor s-a deteriorat în mod neașteptat. În acea seară, la a doua Adunare Națională a Evanghelicilor (NAE), Martyn Lloyd-Jones a susținut un discurs puternic, chemând evanghelicii britanici să iasă din denominațiunile liberale care permiteau negarea doctrinelor esențiale, precum justificarea numai prin credință. Așa cum a subliniat el: „A părăsi o biserică ce a devenit apostată nu este schismă. Este datoria creștină și nimic altceva.” Lloyd-Jones spera ca acest apel la unitate în Evanghelie, întemeiată pe puritatea Evangheliei, să declanșeze o trezire spirituală. Pastorul galez a spus: „Dacă noi, cei care credem acest lucru [Cuvântul lui Dumnezeu], ne-am aduna împreună… cred că atunci am avea dreptul să ne așteptăm ca Duhul lui Dumnezeu să vină peste noi într-o trezire și reînnoire puternică.”

John Stott, care împărțea scena cu Lloyd-Jones, avea însă o perspectivă opusă. Pastorul anglican credea că evanghelicii ar trebui să rămână în denominațiunile lor aflate în proces de liberalizare, pentru a le câștiga înapoi la adevăr.

Când discursul Doctorului s-a încheiat, Stott s-a ridicat să vorbească. Însă, înainte de a-și îndeplini rolul oficial de președinte al NAE, el a încălcat protocolul. A criticat apelul prietenului său, temându-se că pastorii prezenți vor, după cum spunea el, „să meargă acasă și să-și scrie scrisoarea de demisie chiar în acea noapte.”

Stott a formulat următoarea critică la adresa prietenului său:

„Cred că istoria este împotriva a ceea ce a spus Dr. Lloyd-Jones… Scriptura este împotriva lui; rămășița era în interiorul bisericii, nu în afara ei. Sper că nimeni nu va acționa în mod pripit… Cu toții suntem preocupați de aceleași lucruri supreme și de slava lui Dumnezeu.”

Prin aceste cuvinte, Stott a prevenit demisiile de care se temea, a diminuat influența prietenului său în mișcarea evanghelică britanică și a rupt legăturile strânse pe care le avea cu Lloyd-Jones.

Câteva săptămâni mai târziu, John Stott și-a cerut scuze lui Martyn Lloyd-Jones pentru lipsa sa de tact. Deși Stott susținea că el și Doctorul au păstrat „o relație personală caldă”, în anii care au urmat după 1966, evenimentele din 18 octombrie au continuat să-l frământe. Potrivit soției lui Lloyd-Jones, Bethan, Stott a ajuns, doi ani mai târziu, în salonul de spital al acestuia, în lacrimi. Pastorul anglican se temea că mustrarea sa ar fi contribuit la diagnosticul de cancer al lui Lloyd-Jones. Bethan a respins imediat aceste temeri ca fiind nefondate și l-a condus pe Stott în camera Doctorului. Totuși, evenimentele din acea seară și urmările lor au dus, în cuvintele unui istoric, la marginalizarea vocii lui Lloyd-Jones în cadrul mișcării evanghelice. Iar ele au continuat să ocupe un loc în mintea lui Stott.

De la ilustrație la viață

În 1978, Stott a simțit că fereastra pentru a-și reface prietenia cu Doctorul se închide și a căutat din nou să-și întâlnească vechiul prieten. În cuvintele biografului lui Stott, pastorul anglican a mers la casa lui Lloyd-Jones cu dorința de „a construi punți și a repara o prietenie”.

Făcând aceasta, el a transformat ilustrația lui Lloyd-Jones în realitatea Doctorului.

Avea oare să ierte?

Când John Stott a ajuns la casa lui Martyn Lloyd-Jones, Bethan, în acord cu dorințele soțului ei, l-a condus pe Stott în biroul Doctorului.

Acolo, Stott nu a întâlnit răceală sau mânie, ci bunătate și iertare. Despre felul în care a fost primit, el a spus: „[Lloyd-Jones] nu ar fi putut fi mai amabil și mai primitor.” După ce au vorbit despre pasiunea lor comună pentru Epistola către Efeseni (amândoi predicaseră din această carte și aveau să publice volume despre ea), cei doi au atins vechile răni din 1966. În acel context, Lloyd-Jones i-a arătat lui Stott dragoste și reconciliere. El i-a spus vechiului său prieten: „Dacă Dumnezeu mă mai cruță și vom putea fi împreună, aș spune, asemenea lui Simeon: «Doamne, acum slobozește pe robul Tău să plece în pace.»”

Prin harul lui Dumnezeu, Lloyd-Jones s-a dovedit a fi același om în biroul său, la sfârșitul vieții, cum fusese și în amvon, în anii în care devenea tot mai cunoscut. Așa cum spunea încă din 1949: „Acest adevăr îmi este dat ca să trăiesc prin el și să-l experimentez în viața mea, în toată puterea, harul și slava lui.” Astfel, prin harul lui Dumnezeu, Lloyd-Jones a trăit ceea ce a predicat, atât în unele dintre cele mai publice momente ale vieții sale, cât și în cele mai intime.

Un gest autentic

Deși putem desprinde acest fir al fidelității față de Evanghelie din viața lui Lloyd-Jones, mă îndoiesc că pastorul galez a fost vreodată atât de conștient de sine. Lloyd-Jones a predicat mii de predici. Este adevărat că, în ultimii ani ai vieții, a revizuit multe dintre ele pentru publicare. Totuși, nu și-a îndreptat atenția asupra predicilor sale din 1 Ioan. Familia sa avea să le adune, să le editeze și să le publice după moartea lui. Nu am niciun motiv să cred că Lloyd-Jones era în mod special conștient de conținutul acelor predici atunci când s-a întâlnit pentru ultima dată cu Stott. De altfel, cei doi prieteni au vorbit despre Epistola către Efeseni, nu despre epistola lui Ioan. Mai mult, relatările despre ultima lor întâlnire provin de la Stott și de la alții, nu de la Lloyd-Jones însuși. Cred că Lloyd-Jones a privit acea întâlnire pur și simplu ca pe o revedere între doi vechi prieteni.

Mai degrabă, bănuiesc că acțiunile lui Martyn Lloyd-Jones nu au izvorât dintr-o conștientizare de sine, ci dintr-o experiență tot mai profundă a milei și harului lui Dumnezeu. Așa cum i-a spus Lloyd-Jones prietenului și primului său biograf, Iain Murray, în ultimele săptămâni ale vieții:

„Când ajungi unde sunt eu, există un singur lucru care contează: relația ta cu El și cunoașterea Lui. Nimic altceva nu mai contează… Cele mai bune lucrări ale noastre sunt pătate. Suntem păcătoși mântuiți prin har. Suntem datori numai milei… Dumnezeu este foarte răbdător cu noi și foarte bun și suportă purtările noastre rele, așa cum a făcut cu copiii lui Israel… Dragostea lui Dumnezeu!”

Cu alte cuvinte, omul care avea inscripționat pe piatra sa funerară „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi încă răstignit” (1 Corinteni 2:2) nu putea să nu-i iubească pe alții așa cum el însuși fusese iubit. Pe scurt, era un om al Evangheliei.

Concluzie

Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor o astfel de consecvență. Să trăim Evanghelia iertării în viața privată cu aceeași pasiune cu care o proclamăm în public. Și fie ca toți cei care vor urmări firul vieții noastre să găsească o astfel de credincioșie.

Sursa: https://witkowskiblog.com/2026/04/26/chicken-soup-for-the-reformed-soul-a-new-life-lesson-from-martyn-lloyd-jones/