Taxe fără încredere: anatomia unei frustrări colective

Ce soartă tristă ca refrenul unei țări să fie: „taxe și impozite... taxe și impozite...” În spatele furiei publice se află o ruptură culturală, un decalaj între realitatea economică și percepția colectivă, între felul în care funcționează statul și felul în care oamenii înțeleg raportarea la el. Din ce am citit, studiile sociologice arată că România deși se află constant printre țările cu cele mai mici taxe pe proprietate din Uniunea Europeană, cei mai mulți români sunt convinși că impozitele sunt mai mari decât în alte state.

Pentru o mare parte din populație, orice taxă, oricât de redusă, se așază pe un teren deja instabil. Veniturile mici, costurile mari și instabilitatea economică transformă povara fiscală într-o amenințare directă la adresa echilibrului personal. Nu-i de mirare că pentru noi proprietatea devine mai mult decât un bun: este ultima speranță de autonomie, singurul loc care pare să ne aparțină cu adevărat. Nu e de mirare că orice creștere a impozitelor locale produce reacții, chiar și atunci când, statistic, taxele sunt modeste. Este o reacție emoțională, nu contabilă, amplificată de senzația că statul nu oferă mai nimic la schimb.

Noi nu evaluăm fiscalitatea raportându-ne la alte state, ci la serviciile slabe pe care le primim și la experiența chinuitoare cu instituțiile. În absența unor școli funcționale, a unor spitale sigure, a unui aparat administrativ eficient, orice sumă plătită statului pare aruncată pe fereastră. De aceea, o reformă fiscală oricât de logică și bine gândită riscă să fie percepută ca abuzivă dacă nu este însoțită de îmbunătățiri vizibile iar aici statul român rămâne în mod constant în urmă.

Această tensiune se complică și mai mult atunci când este pusă în contextul politicii recente. Măsurile propuse lovesc nu doar în percepția populației dar și în sistemul informal care a funcționat, cu sincope, timp de trei decenii. Acest sistem se baza pe o înțelegere tacită. Politicienii își vedeau de ale lor, cetățenii se descurcau cum puteau. Când această ecuație este brusc reconfigurată, când se taie scutiri, se cresc impozite și se vorbește despre reducerea aparatului bugetar, reflexul natural este opoziția. Mai ales pentru cei care pierd puterea de a sta degeaba.

Statul cere mai mult dar nu inspiră mai multă credibilitate. Reforma poate fi ambițioasă dar nu-ți dă garanția că se va transforma în instituții mai eficiente și în servicii mai decente. România trăiește cu o colectare fiscală de doar 28 la sută din PIB, mult sub media europeană, iar povara se duce aproape integral către salarii publice, pensii și dobânzi. Spațiul pentru investiții reale e sufocat. În lipsa unei modernizări orice ajustare fiscală pare doar o încercare de a umple găurile unui vas care continuă să piardă apă.

Schimbarea acestei dinamici necesită mai mult decât un set de măsuri și câteva ordonanțe. Necesită o reconstrucție a încrederii, o modernizare administrativă reală și o asumare politică pe termen lung. Oricât ar fi de necesară reforma fiscală, ea nu poate funcționa fără o schimbare a culturii civice și a felului în care statul se raportează la cetățeni. Deocamdată, România oscilează între două lumi. Una în care oamenii se agață de ceea ce au, temători că li se va lua și puținul care le-a rămas, și alta în care guvernanții promit o optimizare dureroasă. Între ele se află un vid de încredere care explică mai mult decât orice cifrele, reacțiile și blocajele din jurul oricărei discuții despre taxe.

România nu are atât nevoie de o revoluție fiscală, cât de un nou pact între cetățean și instituțiile care ar trebui să îl servească. De o schimbare de atitudine civică și mentalitate colectivă. Mai e drum lung până acolo...